„Eu slujesc unui Dumnezeu foarte popular, tandru, gingaş şi extrem de atent” - Interviu cu Pr. Constantin Necula, preot ortodox din Sibiu

La invitația Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, pe 14 februarie, părintele Constantin Necula de la Sibiu a ținut, la Catedrala Episcopală, o conferință cu tema „Familia, laboratorul educației pentru Înviere". Popularitatea părintelui Necula și dragostea tinerilor față de acesta a făcut posibil ca înainte cu mult de ora 18.00, când era stabilită începerea conferinței, să nu se mai găsească loc decât la intrare ori pe treptele de afară ale bisericii. Studenţi, elevi, tineri şi bătrâni, părinţi cu copii în cărucioare, preoţi şi măicuţe, sute de orădeni, au dorit să îl asculte vorbind pe preotul profesor Constantin Necula despre familie, „laboratorul educaţiei”. Cuvântul părintelui a avut trei chei: familie, laborator şi înviere. Pe un ton jovial, în notă umoristică şi cu dojană blajină, preotul Constantin Necula a răspuns şi la o mulţime de întrebări primite de la cei prezenţi în Catedrală. Cu răbdare şi mult umor a răspuns tuturor, iar la final ne-a acordat și nouă un interviu, recent difuzat în emisiunea „Ecranul nostru” de la Seghedin.


– Suntem martorii unei coincidenţe. Dumneavoastră veniţi de la Mitropolia Ardealului, unde Adrei Şaguna a fost primul mitropolit, noi venim din Ungaria unde Andrei Şaguna s-a născut la Mişcolţ şi suntem aici într-o catedrală nouă, la Oradea, lăcaş care poartă și hramul lui Andrei Şaguna.
– Eu cred că Andrei Şaguna este unul din marii iluminişti ai Bisericii, un mare om de cultură în primul rând, pentru că el de la Mişcolţ pleacă la Karlovic şi acolo predă mai departe, culmea, gramatica limbii române. Este un om cu a cărei formare ne mândrim pentru că o face la Budapesta, dar o face foarte bine. A fost un arhimandrit luminat şi un episcop şi mai luminat pentru ca să ajungă până la urmă primul Mitropolit al românilor din Ardeal, atent la toate nuanţele care însemnau Mitropolie.
Noi nu trebuie să uităm nici o clipă că în Andrei Şaguna se uneşte cultura maghiară cu demnitatea austro-ungară şi cu capacitatea românească de a lucra în astfel de situaţii. Din punctul meu de vedere este unul din frumoasele creuzete care reprezintă ce a fost cândva Ardealul.
– Andrei Şaguna a îmbrăţişat Ortodoxia la majorat…
– Era rânduiala politică a vremii. Eu cred că i-a prins bine că a făcut-o ceva mai târziu. A face în deplinătatea funcţiilor de vitalitate culturală lucrurile sunt minunate.
– Şi noi avem mai multe cunoştinţe în Ungaria, care se convertesc la Ortodoxie la o vârstă matură. Care este atracţia Ortodoxiei?
– Este o seducţie culturală frumoasă… Cred că este ceva ce ţine de bucuria asta de a fi om. Eu zic că Ortodoxia e frumoasă dacă ştim să o trăim şi ştim să o dăruim celorlalţi ca un dar. Ca şi Catolicismul şi celelalte religii, Ortodoxia are plenar sensul acesta de un mare dar dăruit oamenilor.
– Dumneavoastră cum aţi decis să fiţi preot?
– Nu ştiu să vă zic… Eu am fost crescut într-un Braşov extrem de sigur în ceea ce priveşte activitatea socialist ştiinţifică, dar şi extrem de liber. Mare parte dintre colegii mei mergeau la biserică. Eu am avut un tată extrem de atent la biserică. Mama este o femeie morală din cale afară, fără să fie o bisericoasă din cale afară. Bunica maramureşeancă, care a fost deportată la Budapesta timp de doi ani şi a muncit mult acolo. Bunica venea tot timpul cu această imagine a omului liber, dar credincios.
Şansa vieţii a fost că pe scara mea de bloc a trăit o doamnă, vorbitoare de limba maghiară, care întotdeauna avea grijă să-mi citească din Scriptură. Aşa că prima Biblie pe care am văzut-o în viaţa mea este una în limba maghiară. Amestecul acesta te ajută să rămâi credincios fără să fii un religios excesiv. Eu am avut un cartier fără duminică. Nu aveam nici o biserică în cartier. Primul cartier cu biserică era la vreo 50 de minute de mers cu autobuzul. Toată apetenţa mi s-a descoperit mie, ca ardelean încăpăţânat şi foarte orgolios, de către olteni, m-au convertit oltenii. Mergând vara la cumnatul meu la ţară am cunoscut un preot tânăr, acolo am descoperit lectura din Scriptură, deşi prima lectură din Scriptură am avut-o în Maramureş la o mătuşă care era adventistă şi într-o noapte am citit toată Scriptura… Am dormit apoi trei zile, dar am venit cu o altă limbă la îndemână. Într-atât încât profesoara mea din vremea aceea de limba română a întrebat-o pe mama, ce a citit copilul ăsta în vară că ceva nu e ok. Adică, era o altă limbă română. Eu am fost foarte încântat de lucrul acesta. Eu nu am încercat să mă încânt de teologie până azi. După douăzeci şi ceva de ani de şcoală simt că e ca la început şi că e loc de mai bine într-adevăr.
– Se vede din energia pe care o emanaţi publicului…
– Mă simt extraordinar de aşezat de slujirea asta. Mi-ar fi plăcut să fiu militar sau jurnalist. Culmea e că le fac pe toate. Ca preot, până la urmă sunt un ofiţer sub armă. Sunt jurnalist, pentru că aceasta-i a doua natură a lucrului meu. Sunt şi profesor, cum mi-am dorit, scriu cărţi cu bucurie, deci sunt extraordinar, pentru că Dumnezeu m-a ales să fac asta.
– Cum aţi reuşit să vă apropiaţi atât de mult de tineret?
– Mie chiar îmi plac oamenii. Mă simt foarte util. Am fost totuşi un secretar de UTC cuminte când am fost la liceu, tot timpul organizam câte ceva. Am o altă cultură a comunicării pe care mi-au pasat-o în mare parte oamenii aceştia minunaţi, care mi-au fost colegi de şcoală generală, de liceu, mulţi dintre ei oameni luminaţi până astăzi, şi cred că din sănătatea asta, tata a fost un om extraordinar de sănătos duhovniceşte ca şi mama, şi asta cred că m-a ajutat foarte mult. Este o chestie sănătoasă să stai între tineri… Toată lumea vine acum că „viitorul României”, „viitorul Ungariei”… Copiii nu sunt viitorul. Sunt prezentul şi sunt prezentul veşnic al unei naţiuni. Dacă ne creştem corect tinerii… Am avut câteva tabere în jurul Sibiului cu copii de limbă maghiară, română şi germană, şi împreună am descoperit Scriptura şi lucrurile care ne leagă în Ardeal. Cine şi-ar fi închipuit în urmă cu 40 de ani asta? Lucrurile merg înainte şi acest lucru este foarte important.
– Credinţa vă duce de multe ori pe cărări nebătute?
– Uneori chiar nu am cărări. Mă duce de cele mai multe ori prin prăpăstii. Nu e uşor, dar nici imposibil. Dacă îl ai pe Hristos nimic nu e imposibil.
– Într-o vreme aţi fost criticat…
– Pentru întâlnirea de la Beiuş cu tinerii?!… În general mă cam mişc pe limită, pentru că nu am ce să fac. Nici un tânăr nu trăieşte pe drumul mare. Noi trebuie să-i adunăm pe copii de unde sunt. Şi când zic copii, sunt şi ca tine şi ca mine, şi mai mari… Nu suntem destul de atenţi, generaţiile astea au nevoie de prezenţă nu de medieri false. Noi toţi vorbim de mediere europeană, maghiară, română. Fii serios! Hristos e mediatorul. El e singurul care poate uni într-atât să ne poată da viaţă. Când m-am apucat de primele proiecte cu fete care nu se ocupau tocmai cu lucruri curate, sau cu alcolicii, cum fac şi acuma, toţi m-au făcut tatăl beţivilor şi al desfrânatelor. Şi m-am gândit: Păi! E o onoare, o medalie. Pentru Hristos am venit, nu pentru fals în acte şi pentru a forma instituţii adormite, asta e limpede.
– Aţi făcut şi psihologie…
– Specializările mi le-am făcut mai atent în Franţa şi Italia. După aceea am citit enorm. Sunt mai autodidact pe limita aceasta. Mai apoi, ca psihoterapeut, m-am format pe psihoterapie de antialcool şi antidrog. Dar nu acolo a fost cheia. Cheia a fost că Dumnezeu mi-a îngăduit să am curaj să recunosc când greşesc şi să pun mâna pe carte de fiecare dată.
– Cum reuşiţi să găsiţi această limită? Ştim bine că Ortodoxia este destul de tradiţionalistă, mai ales oamenii o fac aşa. De multe ori, atitudinea dumneavoastră deranjează?
– Da, dar ce să fac, ăsta sunt, când noi mai fi bun oi muri. Eu mă bucur că am învăţat de la fiecare câte ceva. Am învăţat de exemplu, de la Padova, unde am făcut un pic de şcoală, ce înseamnă să munceşti în proiecte, în echipă. Am învăţat de la franciscanii de la Roma care sunt nişte tipi fabuloşi şi acum sunt colegi cu mine la „Citta di Vita”, una dintre marile reviste catolice de la Firenze. În acelaşi timp nu mă pot dezice pentru orice om care-mi trece pe dinaintea ochilor. Eu am maghiari, germani, care se spovedesc la mine sau cu care mă sfătuiesc. Sunt prieten cu oameni de mare calitate. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este şeful inspecţiei teritoriale a muncii de la Sibiu, care este Szombatfalvi Francisc, ne simţim bine împreună, ne apreciem şi eu cred că Hristos ne uneşte pe toţi. Eu cred că „ecumenismul” este un termen pe cale de dispariţie şi de moarte. Este vorba doar de bun simţ. Să admiri în celălalt ce i-a dat bun Dumnezeu. Tot ne instigăm pe unguri, ungurii pe noi. Hai să ne admirăm, să punem mâna să facem bine şi mai bine unul faţă de celălalt ceea ce facem. Noi am învăţat foarte mult din respiraţia asta…
– Aici la Oradea am văzut o catedrală plină până la refuz. Acest lucru caracterizează rezultatele pe care le-aţi ajuns…
– M-am bucurat că dincolo de oameni, catedrala s-a umplut de zâmbete. Noi vedeam oamenii şi nu vedeam şi zâmbetele lor. E o catedrală care nu are încă pictura terminată, dar oamenii au pictat-o cu zâmbetele lor astăzi. Chiar cred că în Hristos trebuie să fim destinşi. Orice fel de încrâncenare în faţa crucii lui Hristos ne omoară.
– V-aţi fi gândit că veţi dobândi atâta popularitate?
– Niciodată. Dar nici nu cred că e o popularitate. Pur şi simplu, Dumnezeu e foarte popular, eu slujesc unui Dumnezeu foarte popular, tandru, gingaş şi extrem de atent.
Acum un an am mers prin Cehia şi Slovenia, şi am străbătut cu trenul toată Ungaria. La Budapesta am schimbat trenul şi din gara cealaltă am plecat spre Cehia. Nu vorbesc ungureşte, dar oamenii mi-au strâns mâna cu multă căldură. Şi mi-am zis, ce Dumnezeu frumos am dacă eu, un prăpădit, pot să-i fac pe oameni să se bucure de El. Aproape de Budapesta, un puşti a frânt gogoaşa lui să-mi dea jumătate mie. Eu i-am dat un măr… Ăsta-i Hristos!

Ştefan Crâsta

Comentarii